Ultima picatură.

         Personajul meu moare întotdeauna de supradoză şi nici nu se droghează. Supradoză de eşec. Viciul meu e dezamăgirea. Îmi place al naibii de mult să dezamăgesc, atât pe Ei cât şi pe mine. E fetişizată treaba. E şi automată. Aş putea să nu o fac, dar unde mi-ar fi adevărul? Uneori, imediat după ce o fac, nu-mi dau seama şi regret, dar după un timp scurt vine plăcerea, plăcerea de a-i vedea cum se agită în cuşca Lor cât universul, căci e tot o cuşcă, imbecililor! Un om dezamăgit e poezie. E singurul moment în care scapă, chiar dacă pentru scurt timp, de masca de sticlă. E pur, frumos, glorios, excitant chiar. Nu am regretat niciodată un om dezamăgit de mine, şi au fost … m-am asigurat de asta. Aş putea să fiu atât de multe dar aleg să fiu atât de puţin. E o risipă de sine să fi în lumea asta, când poţi să ţi-o creezi pe a ta. Rog a nu confunda textul ăsta prost cu un discurs cretin al unui pletos cu rulota care atacă ideea de societate. Nu societatea e problema, sclavii au nevoie de ea, noi de sclavi. Lumea e problema. Modul în care e organizată, cultura şi sistemul de valori sunt accesorii, ca ochii de pe faţă. Lumea ar fi la fel de cretină şi dacă ar fi totul paşnic şi plin de iubire. Iubirea e cea mai proastă propagandă, ca religia. Şi nu confundaţi sentimentele mele cu ura, ar fi cea mai mare greşeală. E redundant totul, atât. Nu ură, nici măcar nepăsare, cât eşecul de a vedea cu adevărat vreo relevanţă de orice fel. În fiecare dimineaţa aveam o alegere grea, să mă trezesc şi să-mi piaptăn părul sau să arunc o grenadă pe geam? Mi-am ras jumătate de păr. 
          După 22 de ani mă aşteptam să ştiu măcar dacă mă plac. Nu sunt sigură. Deseori mă iubesc. Nu mă pot baza pe mine, mereu m-am bazat pe Delizia, mereu ea a fost sprijinul meu. E coerentă, nu bea, nu fumează, are servici, are admiratori, se machiază, se îmbracă frumos, spală vasele după ce mănâncă, e tot ce aş putea cere. În ultima vreme nu mai duce. Am rămas eu să-i rezolv căcaturile, însă eu nici nu ştiu să privesc. Şi normal că am dezamăgit … doamne până şi cuvântul e superb. Mă va ucide când se întoarce, căci mereu se întoarce.

-Hai, taci! Mai ţi minte când eram împreună? Noi două şi Ei. Le-am rupt de câteva ori sistemul. Mai ţi minte? Le făceam pe toate. Îmi pare rău că am plecat, şi nu, nu mă supăr pe tine, vreau doar să fim din nou noi două, ai căzut când m-ai smuls şi şti asta, ia-mă înapoi şi te învăţ tot ce ştiu. Nu-ţi place să dezamăgeşti, fi serioasă, îi place să crezi că nu ai loc între ei, îţi place să le spui lor asta, e o chestie de imagine. Unde ești de când eram Tot?

-Ai plecat, stai plecată, nu te iubesc, nu mai vreau să fiu ca tine, nu mai vreau să fac sau să văd, îmi place atât de mult acum, să nu cumva să vi înapoi! Şi aşa eşti prea aproape de mine. Problema nu e că nu mai eşti, ci că n-ai dispărut de tot. Mă ţi într-un limbo jalnic. Dacă nu ai fi tu aş putea să înnebunesc în linişte. 

Dar nu vrei asta, o arzi așa căci doar "diferită" e prea simplu şi uncool. Idioată mică, recunoaşte nu ştii nimic de fapt.

Ah, uite când vorbeşti aşa cu mine te ador. Da, nu ştiu nimic, dar sunt al naibii de bună în asta.

Cred că cei ce se aruncă de pe blocuri încearcă de fapt să zboare.