Bărbatul din pământ

Avea pantaloni scurţi, în dungi. Cândva erau colorate, acum sunt un concurs de frumuseţe a prafului. Ceaţa se plimba peste el şi părea că-l evită. Nu ştiu cum am ajuns pe această câmpie, însă pare că e a sa. M-a văzut, mi-a zâmbit şi s-a aşezat. Am rămas să-l privesc, ca o profesoară care stă lângă banca elevului premiant, curioasă fiind de fiecare rând al său înainte să-şi termine testul. Avea frumuseţea unei fotografii de nuntă din casa unei mătuşi îndepărtate. Degete lui se plimbau parcă în marş pe pământul ars şi rece. Metodic şi trist, încerca să-şi cureţe noroiul de sub unghii fără al pângări cu atingeri omeneşti, să-l unească cu pământul din care provine. În mod ciudat nu avea un miros respingător, mirosea a levanțică. M-am înşelat, nu e teritoriul lui, nici el nu ştie de fapt cum a ajuns aici sau cum să plece. Voiam mult să-i vorbesc. În secunda în care am deschis gura, s-a ridicat tulburător de repede şi m-a trântit pe jos.

- Simţi?

- Nu.

- Trebuie să simţi!

- Nu pot!

- Trebuie să simţi! a urlat el la mine, în timp ce îmi mişcă mâna peste pământul rece. E plăcut? Din asta eşti făcută, aici te întorci. Eu i-am crezut când mi-au spus!

-E ridicol, e ilogic!

Ceva în privirea lui mă făcea să mă simt în siguranţă, deşi eram terifiată, nu că îmi va face rău, ci că îmi va spune tot ce îmi doream să nu aflu, că mă va întemniţa în iadul celor lipsiţi de ignoranţă. Când mi-a văzut reticenţa s-a ridicat şi s-a aşezat lângă mine. Eram plină de noroi, îmi era atât de ruşine, însă ştiam că e irelevant, este cel mai salvator gând, să ştiţi.

- Îmi cer scuze, fetiţo! Fugeam de un câine negru şi am ajuns pe câmpia asta blestemată. E mare să ştii, m-am plimbat luni de zile după soare şi nu am ajuns nicăieri. Tu cum ai ajuns aici?

- Simţeam nevoia de o plimbare, aşa doar ca să scap de toate lucrurile, trebuie-urile, irelevanţele. S-a întunecat afară şi înăuntru. Am continuat să merg.

În ceea ceea ce a fost parcă e eternitate pusă pe fast-forward a sărit din nou peste mine, din nu ştiu ce motiv am început să râd.

- Simte!

- N-am ce!

- Asculta fetiţo, suntem amândoi pe câmpia asta blestemată sunt singurul tău aliat şi câmpia este singurul nostru adevăr. Simte-o!

- Da, sunt aici, suntem aici, dar nu e adevărul meu, nu va fi niciodată, eu sunt un om bun să ştii, nu am treabă cu câmpia asta, sunt sigură că voi găsi eu o cale să ies.

Mi-a zâmbit atât de cald, aşa îmi imaginez că îmi zâmbea mama când chicoteam la 1 an. Stătea peste mine umbrind soarele, acum avea o alură de zeu, sau înger exterminator. Îmi mişca mâna metodic peste solul rece, privea prin mine noroiul de pe şuviţele de la ceafă. O alură de sexualitatea manifestată indrăgostiții cu trisomia 21. S-a ridicat din nou şi s-a aşezat lângă mine. Mâna mea, involuntar, a rămas lipită de pământ, îl mângâiam, el îmi controla încă mâna ... cumva.

- Mi-au spus că din asta sunt făcut şi că în asta mă întorc. Eu i-am crezut. De ce nu mă iubeşte? Îl iubesc atât de mult, vreau să mă contopesc cu el. El m-a făcut, de ce mă respinge, de ce nu pot fi încă odată alături de el? a spus bătrânul în timp ce o lacrimă îi curgea pe obrazul murdar. De ce nu-l simţi, nu pot înţelege. Din el vi şi tu, doar.

Coline mici şi dure, dar reci, ca aluniţele, dacă-l strângem se lipea de mine, dorea să mă completeze. Îmi înfigeam degete tot mai adânc, era atât de rece, în schimb degetele mele nu au fost niciodată mai la locul lor. Deveneam încet încet o bucată incompletă de pământ. Moale şi tare, fin şi aspru, îmi mângâia liniile palmilor, încerca din răsputeri să intre în ele. Am simţit pentru prima dacă ce lipsea de sub unghiile mele. La suprafaţă era fărâmiţat şi sclerozat de milenii în care trebuia să-şi vadă bucăţi din el rupte, uitând de unde au plecat. În profunzime era puţin umed, plâns pentru aceste mărturii, dar tare şi compact, alunecos … şi-mi pot doar imagina că dulce.  

-Simti! Simţi! Bravo, fetiţo!

-E minunat! Vreau să stăm pe câmpia asta până când murim. Da, într-adevăr, nimic nu e mai important decât să ne unim cu el, voi aştepta cu tine, aici, pe câmpie.

Am stat îmbrăţişaţi încercând să ne contopim cu pământul. Noaptea el a devenit atât de rece, am întins sub mine paltonul lung şi negru. Brusc m-a trezit o palmă ce mi-a ars întreaga fiinţă.

- Cum îndrăzneşti? Cum îţi permiţi să creezi bariere între tine şi creatorul tău? Credeam că pot avea încredere în tine, m-ai dezamăgit mai rău decât toate celelalte.

M-a lovit mai tare decat orice palma. Suferința era nimic până acest bătrân mi-a spus că l-am dezamăgit. Însângerată şi speriată am fugit în noapte fără să văd în ce direcţie, voiam doar să scap de lopata lui. Palma încă ardea, ca un foc purificator. Am fugit întreaga noapte, plângeam, îi auzeam încă urletul, încercam să-mi ling rănile, însă dimineaţa soarta mi-a dat lumină să văd că sunt exact lângă el. Dar cumva nu eram.

- Îmi pare rău, fetiţo! Simţi?

- Nu, e o prostie tot ce-mi spui! Voi pleca de pe această câmpie acum. Lopata e pentru el nu pentru mine, imbecilule!

M-am întors să plec, el a început să sape frenetic, lacrimile îi cădeau în groapa în care se adâncea şi el, pământul zbura pe spatele lui acoperindu-l încet, încet.

- Te-am iubit! De ce nu mă primeşti înapoi! Îţi arăt eu ţie!

Voiam să-l ajut, să-i spun că nu e el acesta, dar mă durea picioarele şi obrazul cu mult prea tare să mă întorc, eram deja prea departe. Vedeam cum pământul de pe spatele lui devine tot mai apăsător şi sufocant. Greutatea sa îl ţinea în genunchi în timp ce săpa cu gesturi limitate. Urletul lui era atât de înduioşător. Regret că nu m-am întors să-l salvez, dar mă dureau atât de tare picioarele de la alergat şi obrazul îmi sângera puternic, nu puteam, nu mai puteam să mă întorc. Tu erai salvarea mea, dar nu am sunat ambulanța, oricum nu ar fi venit pe câmpie.

Anii au trecut, eu sunt tot pe câmpie, căutând locul în care s-a îngropat. Dacă nu alergam de el l-aş fi putut salva, dar până la urmă, nu e exact în locul în care şi-a dorit să fie? Nu e exact omul care şi-a dorit să devină? Mort, mic şi dur, dacă l-aş fi strâns s-ar fi lipit de mine, să mă completeze de parcă nu aş fi fost întreagă. Atât de rece, însă perfect pentru mine. Deveneam încet, încet, o bucată smulsă din el. Moale şi tare, fin şi aspru, îmi mângâia liniile palmilor, încerca din răsputeri să intre în ele. Am simţit pentru a doua oară ce lipsea de sub unghiile mele. La suprafaţă era fărâmiţat şi sclerozat de milenii în care trebuia să-şi vadă bucăţi din el rupte, uitând de unde au plecat. În profunzime era puţin umed, plâns pentru aceste mărturii, dar tare şi compact, alunecos ... şi-mi pot doar imagina că dulce. 

  

Bucur, eşti?

Avea o poartă mare, neagră, din fier forjat. Nimic nu poate fi confundat cu scârţâitul acela cu alură de aventură, scârţâitul care şti că îţi va schimba viaţa. Pereţii invizibili îşi făceau simţită prezenţa printr-o presiune, tensiune, ştiai că aerul nu trece dincolo de acel punct, o simţeai mai clar decât oricând. Odată intrată s-a închis uşa. Se închide des uşa, nu? E ceva normal! E atât de uşor să deschizi din nou o poartă, o fac de când sunt mică, jur, însă de această dată ştiam că nici nu mă voi mai putea apropia de ea. Deşi o vedeam clar în faţa ochilor, uşa era acum mai invizibilă decât pereţii. O forţă protectoare, un înger dacă doriţi, stătea clar şi solemn între mine, ei, ea. În sinea mea eram deja împăcată cu gândul că aceasta e singura poartă pe care nu o voi redeschide niciodată. Întoarsă către labirintul meu din şi dintre pereţii invizibili stau şi contemplu, nu mă avânt, mereu mi-a plăcut banca de pe marginea parcului, scaunul din spatele teatrului, spectatorul spectatorilor. Simt o mână caldă strângându-se şi desfăşurându-se neruşinos pe dreapta gâtului meu. Aproape fiecare detaliu al acestei mâini îmi e clar. Pielea puţin aspră, să se poată numi muncită, destul de fină, să fie omenească, unghiile destul de scurte să exprime simplitate dar destul de lungi încât să le simţi dacă te zgârie, pielea moartă de la marginea lor lăsată în voie, să nu fim exageraţi, o bătătură micuţă, nu e mâna de sfânt. Arătătorul sub ureche, în spatele lobului etern fără cercel, mijlociul la colţul maxilarului, inelarul peste jugulară, micuţul lângă claviculă şi cel mare îmi masa uşor ceafa. Chiar neruşinat de încrezătoare această desfăşurare vulgară a sa pe gâtul meu. Încep să simt o a doua mână, pe coloană. Se mişcă încet, circular, mărunt, de sus în jos, de-a lungul şirei spinării. Mă învârt şi mâinile se învârtesc cu mine. În timp ce una îşi făcea de cap din ce în ce mai repede cu coloana mea vertebrală, cealaltă împietrise parcă pe gâtul meu. Mă învârt şi mâinile se învârtesc cu mine. Un suflu nedeterminat, plăcut, similar cu totul înafară de dumnezeiesc: -Poţi şi vrei! -Poţi şi vrei! -Poţi şi vrei! Ne învârtim, maestrul pune muzica, e tango! -Poţi şi vrei! -Poţi şi vrei! -Poţi şi vrei! Tot tango! Tot pereţi invizibili, tot uşa inabordabilă, labirintul! -Ah, ce plăcut! Tango prin labirint, maestre, da, să mergem!  -Poţi şi vrei! -Poţi şi vrei! -Poţi şi vrei tu nu vei fi ca ei! -Poţi şi vrei! - Da! Da! Prin labirint, maestre! 

Se întunecă...

În această dimineaţă o tânără de doar 22 de ani a fost găsită moartă în Grozăveşti. Autorităţile au declarat că tânăra are coloana vertebrală fracturată în nu mai puţin de 7 locuri, însă se pare că de fapt a murit sufocată, deşi aceasta nu are leziuni la nivelul gâtului. Investigaţia continuă, momentan poliţia nu are nici un indiciu asupra făptaşului acestei crime. Tânăra nu avea asupra sa nici un act, doar un carneţel în care scrie "Am vrut să vă iubesc!"

Ultima picatură.

         Personajul meu moare întotdeauna de supradoză şi nici nu se droghează. Supradoză de eşec. Viciul meu e dezamăgirea. Îmi place al naibii de mult să dezamăgesc, atât pe Ei cât şi pe mine. E fetişizată treaba. E şi automată. Aş putea să nu o fac, dar unde mi-ar fi adevărul? Uneori, imediat după ce o fac, nu-mi dau seama şi regret, dar după un timp scurt vine plăcerea, plăcerea de a-i vedea cum se agită în cuşca Lor cât universul, căci e tot o cuşcă, imbecililor! Un om dezamăgit e poezie. E singurul moment în care scapă, chiar dacă pentru scurt timp, de masca de sticlă. E pur, frumos, glorios, excitant chiar. Nu am regretat niciodată un om dezamăgit de mine, şi au fost … m-am asigurat de asta. Aş putea să fiu atât de multe dar aleg să fiu atât de puţin. E o risipă de sine să fi în lumea asta, când poţi să ţi-o creezi pe a ta. Rog a nu confunda textul ăsta prost cu un discurs cretin al unui pletos cu rulota care atacă ideea de societate. Nu societatea e problema, sclavii au nevoie de ea, noi de sclavi. Lumea e problema. Modul în care e organizată, cultura şi sistemul de valori sunt accesorii, ca ochii de pe faţă. Lumea ar fi la fel de cretină şi dacă ar fi totul paşnic şi plin de iubire. Iubirea e cea mai proastă propagandă, ca religia. Şi nu confundaţi sentimentele mele cu ura, ar fi cea mai mare greşeală. E redundant totul, atât. Nu ură, nici măcar nepăsare, cât eşecul de a vedea cu adevărat vreo relevanţă de orice fel. În fiecare dimineaţa aveam o alegere grea, să mă trezesc şi să-mi piaptăn părul sau să arunc o grenadă pe geam? Mi-am ras jumătate de păr. 
          După 22 de ani mă aşteptam să ştiu măcar dacă mă plac. Nu sunt sigură. Deseori mă iubesc. Nu mă pot baza pe mine, mereu m-am bazat pe Delizia, mereu ea a fost sprijinul meu. E coerentă, nu bea, nu fumează, are servici, are admiratori, se machiază, se îmbracă frumos, spală vasele după ce mănâncă, e tot ce aş putea cere. În ultima vreme nu mai duce. Am rămas eu să-i rezolv căcaturile, însă eu nici nu ştiu să privesc. Şi normal că am dezamăgit … doamne până şi cuvântul e superb. Mă va ucide când se întoarce, căci mereu se întoarce.

-Hai, taci! Mai ţi minte când eram împreună? Noi două şi Ei. Le-am rupt de câteva ori sistemul. Mai ţi minte? Le făceam pe toate. Îmi pare rău că am plecat, şi nu, nu mă supăr pe tine, vreau doar să fim din nou noi două, ai căzut când m-ai smuls şi şti asta, ia-mă înapoi şi te învăţ tot ce ştiu. Nu-ţi place să dezamăgeşti, fi serioasă, îi place să crezi că nu ai loc între ei, îţi place să le spui lor asta, e o chestie de imagine. Unde ești de când eram Tot?

-Ai plecat, stai plecată, nu te iubesc, nu mai vreau să fiu ca tine, nu mai vreau să fac sau să văd, îmi place atât de mult acum, să nu cumva să vi înapoi! Şi aşa eşti prea aproape de mine. Problema nu e că nu mai eşti, ci că n-ai dispărut de tot. Mă ţi într-un limbo jalnic. Dacă nu ai fi tu aş putea să înnebunesc în linişte. 

Dar nu vrei asta, o arzi așa căci doar "diferită" e prea simplu şi uncool. Idioată mică, recunoaşte nu ştii nimic de fapt.

Ah, uite când vorbeşti aşa cu mine te ador. Da, nu ştiu nimic, dar sunt al naibii de bună în asta.

Cred că cei ce se aruncă de pe blocuri încearcă de fapt să zboare.

Ok.

Haide, lasă-i să râdă. Haide, hai!

E periculos ce faci, oricum nu vei scrie niciodată. Şi dacă o faci o vei face prost!

Ok, nu prea contează oricum umilirea e talentul meu suprem, lasă-mă te rog să-l etalez.

Haide, stai cuminte, du-te angajează-te, stai cu mama ta, ia un credit, ia permisul, zâmbeşte în poze, alea alea nu e greu deloc, promit!

Aş vrea să mă înveţi şi pe mine toate astea, ok?

Doar dacă nu porneşti idioţenia asta supraevaluată de blog. Slow down, Quentin!

Vreau! Mult!

Ok, îneacă-te, analfabeta naibii!