Bărbatul din pământ

Avea pantaloni scurţi, în dungi. Cândva erau colorate, acum sunt un concurs de frumuseţe a prafului. Ceaţa se plimba peste el şi părea că-l evită. Nu ştiu cum am ajuns pe această câmpie, însă pare că e a sa. M-a văzut, mi-a zâmbit şi s-a aşezat. Am rămas să-l privesc, ca o profesoară care stă lângă banca elevului premiant, curioasă fiind de fiecare rând al său înainte să-şi termine testul. Avea frumuseţea unei fotografii de nuntă din casa unei mătuşi îndepărtate. Degete lui se plimbau parcă în marş pe pământul ars şi rece. Metodic şi trist, încerca să-şi cureţe noroiul de sub unghii fără al pângări cu atingeri omeneşti, să-l unească cu pământul din care provine. În mod ciudat nu avea un miros respingător, mirosea a levanțică. M-am înşelat, nu e teritoriul lui, nici el nu ştie de fapt cum a ajuns aici sau cum să plece. Voiam mult să-i vorbesc. În secunda în care am deschis gura, s-a ridicat tulburător de repede şi m-a trântit pe jos.

- Simţi?

- Nu.

- Trebuie să simţi!

- Nu pot!

- Trebuie să simţi! a urlat el la mine, în timp ce îmi mişcă mâna peste pământul rece. E plăcut? Din asta eşti făcută, aici te întorci. Eu i-am crezut când mi-au spus!

-E ridicol, e ilogic!

Ceva în privirea lui mă făcea să mă simt în siguranţă, deşi eram terifiată, nu că îmi va face rău, ci că îmi va spune tot ce îmi doream să nu aflu, că mă va întemniţa în iadul celor lipsiţi de ignoranţă. Când mi-a văzut reticenţa s-a ridicat şi s-a aşezat lângă mine. Eram plină de noroi, îmi era atât de ruşine, însă ştiam că e irelevant, este cel mai salvator gând, să ştiţi.

- Îmi cer scuze, fetiţo! Fugeam de un câine negru şi am ajuns pe câmpia asta blestemată. E mare să ştii, m-am plimbat luni de zile după soare şi nu am ajuns nicăieri. Tu cum ai ajuns aici?

- Simţeam nevoia de o plimbare, aşa doar ca să scap de toate lucrurile, trebuie-urile, irelevanţele. S-a întunecat afară şi înăuntru. Am continuat să merg.

În ceea ceea ce a fost parcă e eternitate pusă pe fast-forward a sărit din nou peste mine, din nu ştiu ce motiv am început să râd.

- Simte!

- N-am ce!

- Asculta fetiţo, suntem amândoi pe câmpia asta blestemată sunt singurul tău aliat şi câmpia este singurul nostru adevăr. Simte-o!

- Da, sunt aici, suntem aici, dar nu e adevărul meu, nu va fi niciodată, eu sunt un om bun să ştii, nu am treabă cu câmpia asta, sunt sigură că voi găsi eu o cale să ies.

Mi-a zâmbit atât de cald, aşa îmi imaginez că îmi zâmbea mama când chicoteam la 1 an. Stătea peste mine umbrind soarele, acum avea o alură de zeu, sau înger exterminator. Îmi mişca mâna metodic peste solul rece, privea prin mine noroiul de pe şuviţele de la ceafă. O alură de sexualitatea manifestată indrăgostiții cu trisomia 21. S-a ridicat din nou şi s-a aşezat lângă mine. Mâna mea, involuntar, a rămas lipită de pământ, îl mângâiam, el îmi controla încă mâna ... cumva.

- Mi-au spus că din asta sunt făcut şi că în asta mă întorc. Eu i-am crezut. De ce nu mă iubeşte? Îl iubesc atât de mult, vreau să mă contopesc cu el. El m-a făcut, de ce mă respinge, de ce nu pot fi încă odată alături de el? a spus bătrânul în timp ce o lacrimă îi curgea pe obrazul murdar. De ce nu-l simţi, nu pot înţelege. Din el vi şi tu, doar.

Coline mici şi dure, dar reci, ca aluniţele, dacă-l strângem se lipea de mine, dorea să mă completeze. Îmi înfigeam degete tot mai adânc, era atât de rece, în schimb degetele mele nu au fost niciodată mai la locul lor. Deveneam încet încet o bucată incompletă de pământ. Moale şi tare, fin şi aspru, îmi mângâia liniile palmilor, încerca din răsputeri să intre în ele. Am simţit pentru prima dacă ce lipsea de sub unghiile mele. La suprafaţă era fărâmiţat şi sclerozat de milenii în care trebuia să-şi vadă bucăţi din el rupte, uitând de unde au plecat. În profunzime era puţin umed, plâns pentru aceste mărturii, dar tare şi compact, alunecos … şi-mi pot doar imagina că dulce.  

-Simti! Simţi! Bravo, fetiţo!

-E minunat! Vreau să stăm pe câmpia asta până când murim. Da, într-adevăr, nimic nu e mai important decât să ne unim cu el, voi aştepta cu tine, aici, pe câmpie.

Am stat îmbrăţişaţi încercând să ne contopim cu pământul. Noaptea el a devenit atât de rece, am întins sub mine paltonul lung şi negru. Brusc m-a trezit o palmă ce mi-a ars întreaga fiinţă.

- Cum îndrăzneşti? Cum îţi permiţi să creezi bariere între tine şi creatorul tău? Credeam că pot avea încredere în tine, m-ai dezamăgit mai rău decât toate celelalte.

M-a lovit mai tare decat orice palma. Suferința era nimic până acest bătrân mi-a spus că l-am dezamăgit. Însângerată şi speriată am fugit în noapte fără să văd în ce direcţie, voiam doar să scap de lopata lui. Palma încă ardea, ca un foc purificator. Am fugit întreaga noapte, plângeam, îi auzeam încă urletul, încercam să-mi ling rănile, însă dimineaţa soarta mi-a dat lumină să văd că sunt exact lângă el. Dar cumva nu eram.

- Îmi pare rău, fetiţo! Simţi?

- Nu, e o prostie tot ce-mi spui! Voi pleca de pe această câmpie acum. Lopata e pentru el nu pentru mine, imbecilule!

M-am întors să plec, el a început să sape frenetic, lacrimile îi cădeau în groapa în care se adâncea şi el, pământul zbura pe spatele lui acoperindu-l încet, încet.

- Te-am iubit! De ce nu mă primeşti înapoi! Îţi arăt eu ţie!

Voiam să-l ajut, să-i spun că nu e el acesta, dar mă durea picioarele şi obrazul cu mult prea tare să mă întorc, eram deja prea departe. Vedeam cum pământul de pe spatele lui devine tot mai apăsător şi sufocant. Greutatea sa îl ţinea în genunchi în timp ce săpa cu gesturi limitate. Urletul lui era atât de înduioşător. Regret că nu m-am întors să-l salvez, dar mă dureau atât de tare picioarele de la alergat şi obrazul îmi sângera puternic, nu puteam, nu mai puteam să mă întorc. Tu erai salvarea mea, dar nu am sunat ambulanța, oricum nu ar fi venit pe câmpie.

Anii au trecut, eu sunt tot pe câmpie, căutând locul în care s-a îngropat. Dacă nu alergam de el l-aş fi putut salva, dar până la urmă, nu e exact în locul în care şi-a dorit să fie? Nu e exact omul care şi-a dorit să devină? Mort, mic şi dur, dacă l-aş fi strâns s-ar fi lipit de mine, să mă completeze de parcă nu aş fi fost întreagă. Atât de rece, însă perfect pentru mine. Deveneam încet, încet, o bucată smulsă din el. Moale şi tare, fin şi aspru, îmi mângâia liniile palmilor, încerca din răsputeri să intre în ele. Am simţit pentru a doua oară ce lipsea de sub unghiile mele. La suprafaţă era fărâmiţat şi sclerozat de milenii în care trebuia să-şi vadă bucăţi din el rupte, uitând de unde au plecat. În profunzime era puţin umed, plâns pentru aceste mărturii, dar tare şi compact, alunecos ... şi-mi pot doar imagina că dulce.