Avea pantaloni scurţi, în
dungi. Cândva erau colorate, acum sunt un concurs de frumuseţe a prafului.
Ceaţa se plimba peste el şi părea că-l evită. Nu ştiu cum am ajuns pe această
câmpie, însă pare că e a sa. M-a văzut, mi-a zâmbit şi s-a aşezat. Am rămas să-l
privesc, ca o profesoară care stă lângă banca elevului premiant, curioasă fiind
de fiecare rând al său înainte să-şi termine testul. Avea frumuseţea unei
fotografii de nuntă din casa unei mătuşi îndepărtate. Degete lui se plimbau
parcă în marş pe pământul ars şi rece. Metodic şi trist, încerca să-şi cureţe
noroiul de sub unghii fără al pângări cu atingeri omeneşti, să-l unească cu
pământul din care provine. În mod ciudat nu avea un miros respingător, mirosea
a levanțică. M-am înşelat, nu e teritoriul lui, nici el nu ştie de fapt cum a
ajuns aici sau cum să plece. Voiam mult să-i vorbesc. În secunda în care am
deschis gura, s-a ridicat tulburător de repede şi m-a trântit pe jos.
- Simţi?
- Nu.
- Trebuie să simţi!
- Nu pot!
- Trebuie să simţi! a urlat el la mine, în
timp ce îmi mişcă mâna peste pământul rece. E plăcut? Din asta eşti făcută,
aici te întorci. Eu i-am crezut când mi-au spus!
-E ridicol, e ilogic!
Ceva în privirea lui mă
făcea să mă simt în siguranţă, deşi eram terifiată, nu că îmi va face rău, ci
că îmi va spune tot ce îmi doream să nu aflu, că mă va întemniţa în iadul celor
lipsiţi de ignoranţă. Când mi-a văzut reticenţa s-a ridicat şi s-a aşezat lângă
mine. Eram plină de noroi, îmi era atât de ruşine, însă ştiam că e irelevant,
este cel mai salvator gând, să ştiţi.
- Îmi cer scuze, fetiţo! Fugeam de un câine
negru şi am ajuns pe câmpia asta blestemată. E mare să ştii, m-am plimbat luni
de zile după soare şi nu am ajuns nicăieri. Tu cum ai ajuns aici?
- Simţeam nevoia de o plimbare, aşa doar ca
să scap de toate lucrurile, trebuie-urile, irelevanţele. S-a întunecat afară şi
înăuntru. Am continuat să merg.
În ceea ceea ce a fost
parcă e eternitate pusă pe fast-forward a sărit din nou peste mine, din nu ştiu
ce motiv am început să râd.
- Simte!
- N-am ce!
- Asculta fetiţo, suntem amândoi pe câmpia
asta blestemată sunt singurul tău aliat şi câmpia este singurul nostru adevăr.
Simte-o!
- Da, sunt aici, suntem aici, dar nu e
adevărul meu, nu va fi niciodată, eu sunt un om bun să ştii, nu am treabă cu
câmpia asta, sunt sigură că voi găsi eu o cale să ies.
Mi-a zâmbit atât de cald,
aşa îmi imaginez că îmi zâmbea mama când chicoteam la 1 an. Stătea peste mine
umbrind soarele, acum avea o alură de zeu, sau înger exterminator. Îmi mişca
mâna metodic peste solul rece, privea prin mine noroiul de pe şuviţele de la ceafă.
O alură de sexualitatea manifestată indrăgostiții cu trisomia 21. S-a ridicat
din nou şi s-a aşezat lângă mine. Mâna mea, involuntar, a rămas lipită de
pământ, îl mângâiam, el îmi controla încă mâna ... cumva.
- Mi-au spus că din asta sunt făcut şi că în
asta mă întorc. Eu i-am crezut. De ce nu mă iubeşte? Îl iubesc atât de mult,
vreau să mă contopesc cu el. El m-a făcut, de ce mă respinge, de ce nu pot fi
încă odată alături de el? a spus bătrânul în timp ce o lacrimă îi curgea pe
obrazul murdar. De ce nu-l simţi, nu pot înţelege. Din el vi şi tu, doar.
Coline mici şi dure, dar
reci, ca aluniţele, dacă-l strângem se lipea de mine, dorea să mă completeze.
Îmi înfigeam degete tot mai adânc, era atât de rece, în schimb degetele mele nu
au fost niciodată mai la locul lor. Deveneam încet încet o bucată incompletă de
pământ. Moale şi tare, fin şi aspru, îmi mângâia liniile palmilor, încerca din
răsputeri să intre în ele. Am simţit pentru prima dacă ce lipsea de sub
unghiile mele. La suprafaţă era fărâmiţat şi sclerozat de milenii în care
trebuia să-şi vadă bucăţi din el rupte, uitând de unde au plecat. În profunzime
era puţin umed, plâns pentru aceste mărturii, dar tare şi compact, alunecos …
şi-mi pot doar imagina că dulce.
-Simti! Simţi! Bravo, fetiţo!
-E minunat! Vreau să stăm pe câmpia asta până
când murim. Da, într-adevăr, nimic nu e mai important decât să ne unim cu el,
voi aştepta cu tine, aici, pe câmpie.
Am stat îmbrăţişaţi
încercând să ne contopim cu pământul. Noaptea el a devenit atât de rece, am
întins sub mine paltonul lung şi negru. Brusc m-a trezit o palmă ce mi-a ars
întreaga fiinţă.
- Cum îndrăzneşti? Cum îţi permiţi să creezi
bariere între tine şi creatorul tău? Credeam că pot avea încredere în tine,
m-ai dezamăgit mai rău decât toate celelalte.
M-a lovit mai tare decat
orice palma. Suferința era nimic până acest bătrân mi-a spus că l-am dezamăgit.
Însângerată şi speriată am fugit în noapte fără să văd în ce direcţie, voiam
doar să scap de lopata lui. Palma încă ardea, ca un foc purificator. Am fugit
întreaga noapte, plângeam, îi auzeam încă urletul, încercam să-mi ling rănile,
însă dimineaţa soarta mi-a dat lumină să văd că sunt exact lângă el. Dar cumva
nu eram.
- Îmi pare rău, fetiţo! Simţi?
- Nu, e o prostie tot ce-mi spui! Voi pleca
de pe această câmpie acum. Lopata e pentru el nu pentru mine, imbecilule!
M-am întors să plec, el a început să sape
frenetic, lacrimile îi cădeau în groapa în care se adâncea şi el, pământul
zbura pe spatele lui acoperindu-l încet, încet.
- Te-am iubit! De ce nu mă primeşti înapoi!
Îţi arăt eu ţie!
Voiam să-l ajut, să-i spun că nu e el acesta,
dar mă durea picioarele şi obrazul cu mult prea tare să mă întorc, eram deja
prea departe. Vedeam cum pământul de pe spatele lui devine tot mai apăsător şi
sufocant. Greutatea sa îl ţinea în genunchi în timp ce săpa cu gesturi
limitate. Urletul lui era atât de înduioşător. Regret că nu m-am întors să-l
salvez, dar mă dureau atât de tare picioarele de la alergat şi obrazul îmi
sângera puternic, nu puteam, nu mai puteam să mă întorc. Tu erai salvarea mea,
dar nu am sunat ambulanța, oricum nu ar fi venit pe câmpie.
Anii au trecut, eu sunt
tot pe câmpie, căutând locul în care s-a îngropat. Dacă nu alergam de el l-aş
fi putut salva, dar până la urmă, nu e exact în locul în care şi-a dorit să
fie? Nu e exact omul care şi-a dorit să devină? Mort, mic şi dur, dacă l-aş fi
strâns s-ar fi lipit de mine, să mă completeze de parcă nu aş fi fost întreagă.
Atât de rece, însă perfect pentru mine. Deveneam încet, încet, o bucată smulsă
din el. Moale şi tare, fin şi aspru, îmi mângâia liniile palmilor, încerca din
răsputeri să intre în ele. Am simţit pentru a doua oară ce lipsea de sub
unghiile mele. La suprafaţă era fărâmiţat şi sclerozat de milenii în care
trebuia să-şi vadă bucăţi din el rupte, uitând de unde au plecat. În profunzime
era puţin umed, plâns pentru aceste mărturii, dar tare şi compact, alunecos ...
şi-mi pot doar imagina că dulce.
